O adaptare a unui text, scris prin 2006, cred că a fost prima dată când… nu mai contează!
„Da, știu… N-am mai scris de mult…
Și ce?
Nu scriu la normă, scriu numai atunci când ceva mă roade, ceva îmi macină interiorul sau pur și simplu, nu mă lasă să dorm…
Ar fi atât de multe de spus și parcă nu îmi ajung literele de pe tastatură. Atât de multe s-au întâmplat în ultima vreme… Multe s-au schimbat, oamenii s-au schimbat… S-au schimbat în oameni… Oare?
Oameni răi, sau buni…? Oameni care te înțeleg și oameni care te resping… Te resping pentru ceea ce ești, sau pentru ceea ce nu ești? Sau, poate te resping pentru ceea ce nu sunt ei…
Dar, știți ceva? Hai să nu mai vorbim despre oameni, pentru că oamenii fac oamenii să fie răi, și am putea să continuăm la nesfârșit…
Si, unde voiam să ajung, de fapt? Nici nu mai știu…
Sunt atâtea drumuri pe care aș putea să o apuc… Cel mai drept dintre ele, nu este pavat, e plin de praf și mărăcini, scaieți, uscături, asemenea unei societăți corupte, ca cea în care trăim.
Să-mi fac oare loc printre mărăcini? Sau, să aleg unul din celelalte drumuri? Poate cel pavat cu marmură… Sau poate pe cel pavat cu piatră… Oare are rost să-mi îndrept privirea spre cel pavat cu aur și pietre prețioase, căci nu mă simt demn de el?
Dar, stai puțin!
Unde duce acel drum? La pierzanie? Sau la nemurire?
Nu știu, și nici nu vreau să știu!
Desigur, aș putea să aștept un alt drumeț, care, asemeni mie, hoinărește prin țara nimănui, căutând NIMICUL. Aș putea să mă prefac atotștiutor, și să-l îndrum spre poteca ferecată cu aur, ca apoi, să-i aștept finalul, sau renașterea.
RUȘINE!
Încet-încet, îmi fac loc printe mărăcini, în fond, am trăit toată viața printre ei. Îmi îndrept privirea înainte, și plec…
În căutarea NIMICULUI.
Dar, știți ce e ciudat?
Câteodată, NIMICUL este TOTUL…
Cerul se întunecă pentru câteva clipe, negura pune stăpânire peste ținutul nimănui, pesemne că alegerea drumului nu a fost cea potrivită…
Dar, stai!
Totul se risipește, negura dispare, străpunsă de lumina palidă a lunii… S-a facut deja noapte? Exista noapte în ținutul nimănui? Dar ce fel de noapte e asta?
Noaptea nimănui, îmi răspund în gând. Suntem în ținutul nimănui…
După 2 clipe de neatenție, am pierdut noaptea… Se face iărăși zi…
Păsările revin pe cerul meu, gata să aspire la altitudini înalte, ideale în trăiri.
Îmi stropesc fața și pornesc din nou la drum, rănile se adâncesc, mărăcinii se îndesesc, orizontul e departe, sfârșitul e aproape.
Scurte secvențe noapte/zi mi se derulează în fața ochilor și simt că sunt tot mai aproape.
E iarăși noapte, e liniște în ținutul nimănui. Pentru o clipă, m-am oprit…
E liniște…
Din când în când, aud doar stropii de sânge storși din rănile interioare, se lovesc cu putere de colbul presărat pe cărare. Pentru o clipă, capteaza atenția oricui și apoi se adâncesc în colb pentru eternitate.
A trecut o clipă, o clipă de veșnicie. Destinul îmi zâmbește, rănile se adâncesc…
Nu-i nimic, sunt puternic!
REZIST!
Mintea îmi joacă feste, cineva se joacă cu mine… Îi fac jocul și pornesc din nou la drum.
Munții Adevărului se înalță din gloata năucită de guvernatorul minciunilor. O rup la fugă, să ajung primul. Poate odată cu munții, mă voi înălța și eu…
Spre nemurire…
De mult nu am mai fost nemuritor!
Muntele meu, e cel mai leneș, asemeni mie… Se înalță, se întalță, și poposește două sau trei veșnicii, apoi își continuă molcom drumul, spre infinit…
În sfârșit am ajuns! Am ajuns acolo unde nu mă poate atinge nimeni, nici măcar guvernatorul minciunilor…
Am atins NIMICUL!
Însă nu pot deschide ochii, căci aș orbi…
Pentru o clipă, îmi arunc privirea, și cad…
…în PĂCAT!”
